O, du-mă pe stânca ce nu o pot sui, 
Căci este prea înaltă, de-abia o pot privi.
Pe-acele-nalte vârfuri, pe care a dorit
Şi David să se suie, să fie ocrotit.

Cor:
Căci stânca mea cea mare, şi Stânca mea cea tare, 
În orice-mprejurare e Domnul Dumnezeu.
Şi vânturi mari de-ar bate, în marea-i bunătate, 
Eu stau ca-ntr-o cetate, căci el e scutul meu.

Acolo sânt izvoare şi vântul bate lin, 
Pe muntele cel mare, de bucurie plin.
Acolo odihneşte al Domnului popor, 
Căci Domnu-i ocroteşte de toţi vrăjmaşii lor.

Frumoasă înălţime, frumos e Dumnezeu, 
Căci El e Stânca tare şi scut în orice greu.
Acolo e lumină şi soare neâncetat, 
Pe înălţimea plină cu har îmbelşugat.

Acolo e cetatea, Ierusalimul nou, 
A Lui Isus mireasă, în cer la Dumnezeu.
Ei au urcat din valea de chinuri şi dureri, 
Să stea în cer cu Domnul, în veşnici mângâieri.