(Psalmul 137)

Ierusalime, Ierusalime, 
Ni-e dor de tine şi de templul tău, 
A tale ziduri stau în ruine, 
Cetate sfântă a Lui Dumnezeu.

Cor;
Plângeau cu lacrimi şi durere
Evreii stând pe ţărm la Eufrat.
Lipsiţi de orice mângâiere, 
Ei harfele în sălci le-au atârnat.
Peste tot să anunţaţi, să vestiţi şi să cântaţi, 
Căci robia va avea sfârşit.
După-atâtea încercări, vom avea şi mângâieri, 
După cum profeţii au vestit.

Ierusalime, Ierusalime, 
De cumva dorul tău îl vom uita, 
În pribegia depărtării
Să-şi uite dreapta iscusinţa sa.

Ierusalime, Ierusalime, 
Când şaptezeci de ani se vor fârşi, 
A tale ziduri şi ruine, 
Israeliţii iar le vor zidi.

Să nu vă prindă întristarea, 
Voi harfele să nu le atârnaţi.
Oricât de mare-i apăsarea, 
Veţi birui atunci când vă rugaţi.

Şi iscusinţa limbii noastre
Să nu mai poată vorbe desluşi, 
De vom uita de Tine Doamne, 
Şi de a noastre sfinte bucurii.